CAPITOLUL 2. BAZELE TEORETICE ALE LUMII MULTIPOLARE
Hegemonia şi deconstrucţia ei
În tabloul multitudinii civilizaţiilor observăm următoarea particularitate: Occidentul ca civilizaţie (una dintre câteva!) este un fenomen local, alături de alte civilizaţii, care au o istorie îndelungată, rădăcini istorice adânci şi care la ora actuală dispun de un potenţial strategic, economic, politic şi demografic considerabil. Occidentul este un „spaţiu larg” între altele. Civilizaţia occidentală este cea care deţine rolul de lider, însă „toate celelalte” (the Rest), dacă e să fie adunat întregul lor potenţial cumulativ, la un moment dat l-ar putea sfida și i-ar putea pune sub semnul întrebării hegemonia. Însuşi Huntington, fireşte, nu doreşte una ca asta, însă el evaluează situaţia în mod realist, presupunând că aşa ceva oricum se va produce cândva, de aceea conducătorii civilizaţiei occidentale ar trebui să privească la modul cel mai serios spre un viitor îngrijorător şi plin de riscuri, unde probabilitatea ciocnirii cu „toţi ceilalţi” va creşte pe măsura dezvoltării forţei altor civilizaţii.
Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică) are, de asemenea, origini eurasiatice, dar se constituie în baza tradiţiei creştine de răsărit, continuând geopolitica Imperiului Bizantin. Încă mai bine de o mie de ani în urmă discordiile între creştinismul occidental şi cel oriental capătă forme critice, cele două părţi ale Oicumenei creştine urmându-şi căi istorice diferite, deseori chiar antagoniste. Rusia reprezintă nucleul civilizaţiei ortodoxiei (eurasianismul), care începând cu sec. XV a căpătat o dublă moştenire istorică şi geopolitică – de la Bizanţul cucerit de otomani şi de la Hoarda de Aur ce se prăbuşise, devenind o sinteză a culturii creştine orientale şi a celei de stepă (turanică).
Întreaga istorie a relaţiilor Rusiei cu Europa Occidentală reprezintă un conflict în jurul liniei de fractură civilizaţională, marcată între ortodoxie şi creştinismul occidental (catolicismul şi protestantismul). Mai târziu (începând cu epoca lui Petru), această confruntare capătă caracterul unei contradicţii în cadrul intereselor naţionale, mai târziu (în sec. XX) manifestându-se prin conflictul capitalismului şi al comunismului la scară mondială. Şi, cu toate că această ultimă versiune a rămas în trecut, identitatea civilizaţională a Rusiei şi a altor societăţi ortodoxe (ca istorie şi cultură) predetermină o deosebire considerabilă faţă de criteriile occidentale, ceea ce conduce cu uşurinţă spre conflicte de interese, iar în anumite condiţii – la probabilitatea unei confruntări. Civilizaţia ortodoxă (eurasiatică) cu nucleul său în Rusia are tot temeiul să pretindă la rolul unui pol într-o lume multipolară. În condiţiile actuale, Rusia, probabil, nu dispune de un potenţial care i-ar permite să se opună Occidentului de una singură, de aceea revenirea la sistemul bipolar este imposibilă. Însă în contextul multipolarităţii, această civilizaţie ar putea deveni factorul cel mai important, iar în anumite condiţii chiar hotărâtor în determinarea echilibrului de forţe la scară mondială. Această situaţie a putut fi observată mai ales din 2000, atunci când Moscova a început să-şi consolideze poziţiile după haosul din anii nouăzeci.
Civilizaţia islamică reprezintă încă o forţă mondială. Astăzi musulmanii sunt separaţi de graniţele statelor naţionale, însă există aspecte asupra cărora reprezentanţii civilizaţiei islamice în mare sunt solidari dincolo de graniţele naţionale. Pe măsura modernizării societăţilor islamice şi a consolidării potenţialului lor economic, politic şi strategic, elitele şi cercurile intelectuale conştientizează tot mai mult diferenţele existente în sistemele de valori ale lumii islamice şi ale civilizaţiei occidentale, ceea ce va determina dispoziţii antioccidentale. Atacul întreprins de unele grupuri islamice teroriste din reţeaua „Al Qaida” asupra turnurilor World Trade Center la 9 septembrie 2001 arată până la ce grad este în stare să ajungă acest conflict. Având în vedere un şir de parametri, civilizaţia islamică poate să pretindă pe deplin la statutul unui pol aparte al lumii multipolare.
Nu mai puţin evidente sunt deosebirile de ordin cultural ale civilizaţiei chineze (confucianiste). Societatea chineză este unită nu atât prin religie, cât prin comunitatea culturii etice, similitudinea postulatelor sociale şi printr-o multitudine de trăsături de ordin spiritual, filozofic şi psihologic. Chinezii îşi conştientizează profund specificitatea lor civilizaţională şi sunt capabili să rămână fideli tipului cultural chiar şi atunci când locuiesc în alte societăţi. Valorificând cu succes tehnologiile occidentale, chinezii îşi păstrează identitatea culturală practic neschimbată. Individualismul, hedonismul şi raţionalismul etc., caracteristice occidentalilor, nu pătrund în adâncurile societăţii chineze. Păstrarea regimului comunist în China doar accentuează specificul căii chineze. Demografia impresionantă a populaţiei chineze reprezintă o resursă politică şi economică enormă, iar realizările de excepţie ale economiei chineze au transformat China într-un concurent economic redutabil al ţărilor occidentale.
De un potenţial demografic comparabil cu cel al Chinei dispune şi India. Este evident că nu e vorba doar de un stat, ci anume de o civilizaţie milenară şi coduri filozofice şi valorice aparte, ce se deosebesc în mod substanţial de normele Occidentului de azi. Modernizarea Indiei produce anumite schimbări în structura socială a acestei ţări, concomitent cu dezvoltarea tehnică creşte şi conştientizarea de către indieni a propriei identităţi civilizaţionale. Civilizaţia indiană nu este una agresivă şi e contemplativă ca origine, dar, în acelaşi timp, este extrem de conservatoare şi stabilă, iar în faţa unor coduri culturale de alternativă (islamul, occidentalizarea etc.) este în stare să manifeste o anumită duritate. Creşterea economică a Indiei din ultimii ani o îndreptăţeşte să pretindă rolul unui pol aparte al lumii multipolare.
Cu toate că după al Doilea Război Mondial, dintre toate societăţile nonoccidentale, civilizaţia japoneză a devenit cea mai integrată în zona „Occidentului global”, reprezentând un fenomen unic, având o tradiţie culturală inedită. Potenţialul economic enorm al Japoniei şi specificul psihologiei sociale japoneze i-a făcut pe un şir de analişti americani să opineze că este posibilă o ciocnire a Occidentului cu Japonia. În ultimele două decenii, creşterea economică a Japoniei a încetinit în mod vizibil, iar ambiţiile ei atât în politica regională, cât şi în cea globală, s-au diminuat considerabil. Cu toate acestea însă, având în vedere experienţa istorică şi potenţialul enorm al societăţii japoneze, nu putem exclude faptul că la un moment dat, Japonia va deveni, alături de China, una dintre forţele regionale de frunte, cel puţin în regiunea Pacificului. Această ţară dispune de un potenţial remarcabil şi la ora actuală reprezintă interesele strategice ale SUA, inclusiv în chestiunea contrabalansării forţei crescânde a Chinei. În condiţiile multipolarităţii, această funcţie „prooccidentală” a Japoniei ar putea să sufere schimbări.
Civilizaţia latino-americană reprezintă o zonă postcolonială, organizată politic de către europeni. Însă legăturile istorice cu culturile catolice şi conservatoare ale Spaniei şi Portugaliei, precum şi procentul considerabil al populaţiei autohtone ce s-a păstrat, au determinat diferenţe substanţiale între cultura ţărilor Americii Latine şi cea a Americii de Nord (unde predominau influenţele anglo-saxone protestante), iar populaţia băştinaşă a fost nimicită aproape în întregime. Diferenţele de ordin cultural, etnosociologic şi psihologic a latino-americanilor ar putea servi drept premisă pentru conştientizarea de către populaţia Americii de Sud a propriului profil istoric, determinând apariţia unui pol independent, având propria agendă şi interese strategice.
Celelalte civilizaţii ar putea fi privite în calitate de candidaţi la statutul de pol al lumii multipolare doar într-o perspectivă îndepărtată.
Civilizaţia africană, văzută ca spaţiu ce ar urma să se integreze într-un pol aparte al lumii multipolare, există doar la nivel de proiect imaginar. Popoarele Africii Transsahariene sunt extrem de răzleţite, fiind adunate în state naţionale în baza criteriului pur colonial. Ele nu dispun de nicio identitate culturală comună şi nici de un sistem civilizaţional. La nivel pur teoretic, popoarele Africii ar putea crea (sau, mai curând, construi), la un moment dat, propria unitate în baza particularităţilor de ordin rasial, spaţial, geopolitic, economic şi sociologic. Astfel de proiecte există; de exemplu, proiectul Statele Unite ale Africii (Kwame Nkrumah, Abdoulaye Wade, Muammar Qaddafi), Organizaţia Unităţii Africane, Comunitatea economică panafricană etc. Totalitatea populaţiei şi teritoriul prezintă această construcţie teoretică într-un mod destul de convingător (locul trei la capitolul demografie şi primul din lume după întinderea teritorială).
Dar pentru ca această zonă să se transforme într-un pol independent, probabil va trebui să treacă destul de mult timp.
Civilizaţia budistă arată, de asemenea, destul de nebulos. Din aceasta fac parte ţări diferite, ce se deosebesc de civilizaţiile islamică şi indiană vecine după un şir de trăsături culturale şi sociale. Budismul este prezent în China şi Japonia, însă aceste ţări ar putea pretinde la rolul unor poluri independente. Tocmai de aceea este mai puţin probabilă consolidarea într-o perspectivă apropiată a spaţiului budist, care s-ar deosebi net de arealul influenţei chineze şi japoneze. Am putea considera „civilizaţia budistă” ca fiind o zonă de rezervă în regiunea Pacificului.
Aşadar, simpla enumerare a civilizaţiilor, atât a celor mai închegate, cât şi a celor mai curând potenţiale, ne permite să oferim TLM un caracter concret. Astfel, obţinem o structură diferenţiată a hărţii potenţiale a lumii multipolare.
Aceasta indică
• civilizaţia occidentală, ce pretinde în momentul de faţă la universalitate şi hegemonie, reprezentând în realitate doar una dintre mai multe civilizaţii, prin urmare, atât hegemonismul, cât şi universalismul ei, au graniţe geografice strict determinate şi un conţinut istoric destul de concret (de altfel, graniţele spaţiale se pot deplasa în orice direcţie, în funcţie de echilibrul intercivilizaţional);
• civilizaţia ortodoxă (eurasiatică), ale cărei graniţe se extind asupra spaţiului CSI şi a unei părţi a Europei de Est şi de Sud (acest teritoriu a apărut în istorie în calitate de concurent principal sau, cel puţin, redutabil pentru civilizaţia occidentală, până la recentul dualism direct Est-Vest în sistemul lumii bipolare);
• civilizaţia islamică ce cuprinde spaţiul Africii de Nord, Asia Centrală şi un şir de ţări din zona Pacificului, unde este concentrat un potenţial demografic imens şi un volum enorm de resurse naturale, inclusiv cele energetice;
• civilizaţia chineză, ce cuprinde nu doar Taiwanul, ci şi o zonă extinsă din regiunea Pacificului, asupra căreia se răspândeşte influenţa chineză (aceasta dispune de anumite elemente pentru a deveni şi mai largă, ţinându-se cont de demografia chineză şi de ritmurile creşterii economice);
• civilizaţia indiană, căreia îi putem atribui, alături de India, Nepalul şi Mauritania din Africa, unde peste 50% din populaţie mărturiseşte hinduismul);
• civilizaţia latino-americană, unită prin legătura cu societăţile hispano-portugheze din Europa, prin religia catolică şi prin comunitatea relativă a unui melanj cultural de origine europeană, indiană şi africană (aici am putea include atât ţările Americii Latine, cât şi pe cele din America Centrală, inclusiv Mexicul în partea cea mai nordică a acestei regiuni);
• civilizaţia japoneză ce se află astăzi în stare de anabioză, dar care, de-a lungul istoriei, a avut pretenţia (întemeiată din punctul de vedere al potenţialului de forţă) de a instaura în întreaga regiune a Pacificului „ordinea japoneză”.
Contururile acestor civilizaţii sunt lesne de identificat pe hartă şi depăşesc graniţele statelor naţionale, ce fracturează spaţiile civilizaţionale, într-un şir de chestiuni de primă importanţă.
În felul acesta avem de a face cu o schiţă deja conturată a ordinii mondiale, ce se deosebeşte net de ceea ce constituie obiectul teoretizării absolutei majorităţi a paradigmelor Relaţiilor Internaţionale (RI), atât a celor pozitiviste şi clasice, cât şi a celor postmoderniste. Acest tablou al centrelor civilizaţionale în sistemul multipolarităţii reprezintă schema unui viitor posibil şi chiar probabil. Într-un astfel de viitor, numărul actorilor politici internaţionali va fi categoric mai mare decât unul sau doi, dar, în acelaşi timp, acesta va fi în mod substanţial mai mic decât statele naţionale existente la ora actuală.
Fiecare dintre civilizaţii va reprezenta un pol de putere şi un centru de hegemonie locală, ce ar depăşi potenţialul tuturor componentelor sale (care aparţin acestei civilizaţii), însă nu va dispune de o forţă suficientă pentru a-şi impune propria voinţă altor civilizaţii.
În acest fel, ordinea multipolară va reproduce la un alt nivel sistemul de la Westfalia, cu suveranitatea lui, cu echilibrul de forţe, haosul mediului internaţional, probabilitatea conflictelor şi potenţialul tratativelor de pace. Însă va apărea o deosebire de principiu: în calitate de actori vor apărea nu statele naţionale, ce se prezintă după acelaşi model, copiat în baza statelor capitaliste din perioada Modernităţii, dar civilizaţiile, care dispun de o structură internă absolut independentă, care ar corespunde tradiţiilor istorice şi codurilor culturale.
O astfel de lume va fi în adevăratul sens al cuvântului una policentrică, întrucât la nivelul ordinii mondiale egalitatea între civilizaţii nu va presupune un singur model de organizare politică internă a acestora. În cadrul unora dintre acestea, religia va avea un rol hotărâtor, în timp ce în altele ar putea predomina principiile seculare. Unele vor avea forme democratice, iar altele – forme de conducere total diferite, fie legate de experienţa istorică şi particularităţile culturale, fie alese ca fiind optime de către aceste societăţi în calitate de proiect constructiv. Spre deosebire de sistemul de la Westfalia, într-o astfel de orânduire a organizării lumii va lipsi modelul global al hegemoniei universaliste şi patternul obligatoriu. În fiecare civilizaţie aparte vor putea fi afirmate sisteme de valori comune caracteristice doar polului respectiv, acestea incluzând reprezentările despre subiect, obiect, timp, spaţiu, politică, om, cunoaştere, scop şi sens al istoriei, drepturi şi obligaţii, norme sociale etc. Fiecare civilizaţie îşi are propria filozofie şi, în mod firesc, civilizaţiile nonoccidentale se vor sprijini pe sistemele lor filozofice autohtone, care pot fi renăscute, perfecţionate, transformate sau chiar înlocuite cu altele noi, toate acestea însă, în condiţiile unei libertăţi depline şi în funcţie de profilul fiecărei societăţi.
Civilizaţia în calitate de construct
Aici ne apropiem de un aspect foarte important. Mulţi dintre criticii lui Huntington au avansat contraargumente, contestând însăşi existenţa civilizaţiilor în lumea modernă sau afirmând că globalizarea, occidentalizarea şi modernizarea vor nivela în timp diferenţele culturale şi civilizaţionale. Astfel, chestiunea despre ontologia conceptului de civilizaţie este ridicată de către aceştia pe ordinea de zi cu toată acuitatea ei.
Faptul că civilizaţiile există ca un fundal cultural şi valoric (uneori religios) unificator al unor segmente spaţiale largi reprezintă o realitate empirică a sociologiei şi istoriei. Dar este oare această realitate suficientă pentru ca în condiţiile actuale unitatea respectivă să fie conştientizată în mod clar, mobilizată şi transformată într-o idee politică viguroasă, capabilă să transforme civilizaţiile în actori principali în cadrul sistemului relaţiilor internaţionale?
Huntington prezintă observaţii de ordin empiric, insistând asupra faptului că o astfel de ontologie există şi că în condiţiile actuale, anume identitatea civilizaţională este chemată să joace un rol hotărâtor în desfăşurarea proceselor de bază după sfârşitul lumii multipolare şi în contextul unor dificultăţi crescânde cu care se confruntă SUA; aceste dificultăţi sunt legate de nevoia de a face faţă extinderii frontierelor momentului unipolar, precum şi pe fundalul globalizării, care, odată cu universalizarea anumitor coduri şi proceduri, contribuie concomitent la renaşterea identităţilor locale şi religioase (R. Robertson şi „globalizarea” lui1). Dar asta e o chestiune discutabilă: adepţii abordării civilizaţionale afirmă că civilizaţia reprezintă un concept fundamentat din punct de vedere ontologic în domeniul relaţiilor internaţionale2, în timp ce oponenţii acestora insistă asupra faptului că ontologia respectivă ar fi îndoielnică şi ireală. Aşa cum însuşi Huntington se află de partea Occidentului şi face parte din elita lui intelectuală, conştientizarea factorului civilizaţional de către acesta are loc de pe poziţii occidentale. În însăşi existenţa altor civilizaţii decât cea occidentală şi cu atât mai mult probabilitatea consolidării acestora şi transformării lor în poluri independente ale lumii multipolare Huntington vede doar un pericol. El consideră acest pericol ca fiind unul real şi fundamentat sub aspect ontologic. Tocmai de aceea, el este considerat un pesimist al globalizării. Şi totuşi, pentru acesta ontologia conceptului de civilizaţie reprezintă o apreciere a gravităţii şi existenţei reale a inamicului potenţial.
Însă problema în cauză poate fi privită şi din cu totul alt punct de vedere: nu în cadrul unei abordări realiste, căreia îi rămâne fidel de cele mai multe ori însuşi Huntington, ci în baza metodei constructiviste şi, mai larg, în baza teoriilor postpozitiviste ale RI.
Pentru TLM nu contează atât de mult dacă civilizaţiile există sau nu în calitate de actori şi poluri ai lumii multipolare şi dacă existenţa lor este un fapt demonstrat şi relevant sau o piedică slabă şi turbulentă în calea tăvălugului sigur al unipolarităţii sau al globalizării occidento-centriste. Civilizaţia ca actor al relaţiilor internaţionale nu este în niciun caz o reîntoarcere la Premodernitate cu statele şi imperiile ei tradiţionale. Civilizaţiile ca actori ai relaţiilor internaţionale reprezintă un fenomen cu totul nou, care n-a mai existat în trecut; este o anume realitate a Postmodernităţii, menită să substituie ordinea mondială ce şi-a epuizat potenţialul şi care se baza pe sistemul de la Westfalia, dar o Postmodernitate de alternativă atât în raport cu imperiul american unipolar, cât şi faţă de globalizarea nonpolară.
Altfel zis, civilizaţia urmează a fi privită ca un construct, ca un tip specific de discurs, ca un text, care însă are o structură radical diferită de discursul unipolar sau de „monotonul” discurs occidento-centrist. Civilizaţia este introducerea în realitatea relaţiilor internaţionale a unei diferenţe de principiu, potrivit căreia umanitatea este gândită nu ca o reproducere a unei serii uniforme (societatea civilă şi ideologia drepturilor omului ca realitate, ca ceva ce s-ar prezuma de la sine), ci ca un număr de monade incompatibile (după Lebnitz3), care organizează câteva Universuri semantice şi culturale paralele. Aceste Universuri se intersectează în conflicte (ca la Huntington), însă nu în mod necesar doar aici. În aceeaşi măsură este posibil şi un dialog al civilizaţiilor4, asupra căruia insista fostul preşedinte al Iranului, Mohammad Khatami5. Formele de interacţiune a civilizaţiilor ca actori ai sistemului multipolar pot fi diferite, atât de confruntare, cât şi paşnice, practic în proporţiile existente între state în cadrul sistemului de la Westfalia. Însă dacă statul naţional şi suveranitatea naţională au reprezentat nişte constructe ale Modernităţii, atunci civilizaţia poate deveni un construct al Postmodernităţii, astfel exprimând pluralitatea radicală a unor discursuri imposibil de redus la un numitor comun.
Civilizaţia reprezintă ceea ce este necesar să fie creat. Însă procesul creării civilizaţiilor nu presupune un model artificial ce ar lipsi cu desăvârşire în realitate. Baza culturală, sociologică, istorică, mentală, psihică a civilizaţiilor există, ea fiind stabilită în mod empiric6. Însă tranziţia de la conceptul de civilizaţie ca dat cultural şi sociologic spre cel de civilizaţie ca actor al lumii multipolare necesită eforturi. Este o sarcină ce ar putea şi este chemată să o realizeze o instanţă istorică cu totul deosebită.
Ce fel de instanţă ar fi asta? Am putea să o definim în mod convenţional şi aproximativ ca pe o elită ideologică, politică şi intelectuală, a „tuturor celorlalţi” (the Rest), adică totalitatea oamenilor de stat, a intelectualilor, a reprezentanţilor marilor monopoluri şi structuri religioase, precum şi a forţelor politice de frunte din acele ţări, care, dintr-un motiv sau altul, nu sunt de acord cu unipolaritatea sau cu globalizarea occidento-centristă, fiind adepţi ai „modernizării fără occidentalizare” şi văd viitorul propriilor societăţi doar în limitele unei ordini mondiale, ce ar fi de alternativă celei existente la ora actuală.
Huntington însuşi, reluând teza lui Toynbee, vorbeşte despre perechea „the West and the Rest”, „Vestul şi Restul”, ca despre nişte entităţi antagoniste sub aspect civilizaţional7. Treptat noţiunea vagă de „toţi ceilalţi” („the Rest”) capătă contururi vizibile şi îşi concretizează programul său istoric în elaborarea TLM.
Anume elita intelectuală a lumii nonoccidentale este chemată să construiască multipolaritatea şi, respectiv, să transforme civilizaţia într-un concept funcţional şi consistent.
Graniţele civilizaţiilor
Determinarea graniţelor civilizaţiilor reprezintă o chestiune de primă importanţă, nu mai puţin important fiind şi problema definirii unor posibile modele a relaţiilor dintre acestea. Aici ar putea fi examinate diverse variante, însă câteva aspecte sunt evidente din capul locului.
Graniţele civilizaţiilor nu pot să reprezinte şi nici nu reprezintă nişte linii fixate cu stricteţe, aşa cum se întâmplă în cazul graniţelor de stat, ce separă statele naţionale. Civilizaţiile sunt separate în spaţiu de nişte dungi largi, în interiorul cărora este situată o identitate civilizaţională amestecată. În plus, în sânul unei civilizaţii pot exista enclave largi sau segmente ale altei civilizaţii. Civilizaţia se raportează la spaţiu într-un mod radical diferit în comparaţie cu un stat naţional faţă de propriul teritoriu. Nivelul de organizare administrativă este corelat nu atât cu spaţiul, cât cu societăţile, comunităţile şi grupurile de populaţie. Iată de ce elementul teritorial nu este la fel de univoc, spre deosebire de definirea apartenenţei faţă de un anume teritoriu naţional.
Prin urmare, graniţele între civilizaţii trebuie să dispună de un statut diferit faţă de graniţele dintre state8. Între frontierele civilizaţiilor ar putea fi situate lumi întregi, autonome, originale şi separate, ce constituie structuri sociale şi ansambluri culturale cu totul specifice. Pentru acestea este necesar să fie elaborat un model de drept cu totul diferit, care să ţină cont de acele civilizaţii care se suprapun, dar şi proporţiile între acestea, precum şi conţinutul lor calitativ, şi nivelul de intensitate cu care îşi conştientizează propria identitate. Unele şcoli juridice fac distincţie între noţiunea de „graniţă” (ce separă net teritoriul unei ţări de cel al alteia) şi „frontieră” (ca zonă mai puţin concretă, situată între un tip de spaţiu şi altul). În primul caz este vorba de o linie ce nu dispune de lăţime, iar în celălalt – o zonă, o dungă ce dispune de lăţime. În acest context, anume „frontiera” este cea care separă o civilizaţie de alta, adică o zonă intercivilizaţională, care poate fi destul de vastă şi vagă, una specifică în fiecare caz aparte, ce s-ar deosebi de spaţiul sociocultural predominant de ambele părţi ale „frontierei”9.
Practica lumii multipolare: integrarea
Odată fiind clarificat statutul ontologic al conceptului de „civilizaţie”, devine clară direcţia vectorului de bază al practicii de edificare a lumii multipolare. Este vorba despre integrare.
Integrarea devine axa ordinii mondiale multipolare. În cadrul TLM, această integrare trebuie să se înscrie în mod clar în limitele civilizaţionale. Tocmai din acest motiv este necesar să se facă distincţie între câteva tipuri de integrare:
• globală, care nu ia în considerare particularităţile civilizaţionale şi decurge în temeiul unui protocol universal, la baza căruia stă sistemul de norme, proceduri şi valori occidentale;
• hegemonistă, ce conduce spre stabilirea unor relaţii ierarhice disproporţionate între subiecţii procesului de integrare fără a se ţine cont de diferenţele de ordin cultural;
• civilizaţională, care cuprinde doar acele ţări şi societăţi care au o componentă culturală comună şi un sistem social-politic similar, precum şi rădăcini istorice (şi religioase) comune.
TLM insistă asupra rezistenţei faţă de primele două tipuri de integrare şi asupra promovării active a celui de-al treilea tip de integrare.
Astfel, avem de a face cu un număr concret de zone integraţioniste, destul de diferite sub aspectul conţinutului civilizaţional:
• integrarea occidentală (europeană şi americană), precum şi cea euro-atlantică (aici totul se prezintă reuşit: există blocul politico-militar NATO, există Uniunea Europeană, există proiecte de integrare a întregului spaţiu nord-american, inclusiv punerea în circuit a valutei nord-americane „amero”);
• integrarea eurasiatică (drept punct de orientare a acesteia se prezintă Uniunea Eurasiatică, iar în calitate de etape apar intensificarea cooperării militar-strategice în cadrul ODKB, parteneriatul economic în cadrul Uniunii Economice Eurasiatice, statul unional Rusia-Belarus, proiectul Spaţiului Economic Unic, avându-se în vedere şi Ucraina, parţial – structurile CSI);
• integrarea islamică (Conferinţa islamică, Banca islamică de dezvoltare, spaţiul unic şiit, de la Iran şi Iraq până la Liban, precum şi proiectele fundamentaliste ale „noului califat”);
• integrarea chineză (integrarea ASEAN+China, posibila absorbţie a Taiwanului de către China, crearea zonei „yuanului de aur”);
• integrarea indiană (intensificarea influenţei indiene în Asia de sud-est, în subcontinentul Indian, în Nepal şi într-un şir de ţări din bazinul Pacificului, care sunt apropiate sub aspect geopolitic şi cultural);
• integrarea japoneză (deocamdată se află sub semnul întrebării şi include în sine creşterea influenţei Japoniei în Orientul îndepărtat);
• integrarea latino-americană (Asociaţia latino-americană de integrare, Mercosur, Piaţa comună a Americii Centrale etc.);
• integrarea africană (Organizaţia Unităţii Africane, Statele Unite ale Africii etc.).
Integrarea devine procesul prioritar în organizarea ordinii multipolare în cadrul relaţiilor internaţionale.
Din cartea lui Aleksandr Dughin „Teoria lumii multipolare”, în traducerea lui Iurie Roşca
_____________________
1 Robertson R. Globalization: Social Theory and Global Culture. London: Sage, 1992.
2 Harris Lee. Civilization and Its Enemies: The Next Stage of History, New York, The Free Press, 2004.
3 Делёз Ж. Складка. Лейбниц и барокко. М.: Издательство Логос, 1997.
4 Michael M.S., Petito F. (eds). Civilizational Dialogue and World Order: The Other Politics of Cultures, Religions, and Civilizations în International Relations. Palgrave-Macmillian, 2009.
5 Khatami Mohammad. Dialogue among civilizations: a paradigm for peace. NY: Theo Bekker, Joelien Pretorius, 2011; Kochler, Hans (ed.) Civilizations: Conflict or Dialogue? Vienna: International Progress Organization, 1999
6 Harrison Lawrence E., Samuel P. Huntington (eds.), Culture Matters: How Values Shape Human Progress. New York: basic Books, 2001.
7 N.S. Turbeţkoi contrapunea conceptul „Europa” celui de „omenire”. Трубецкой Н.С. Европа и человечество/ Трубецкой Н. С. Наследие Чингисхана. М.: Аграф, 2001
8 Shapiro M. J., Hayward R. Alker (eds.) Challenging Boundaries: Global Flows, Territorial Idetitities. Minneapolis. MN: UNiversity of Minesota Press, 1996
9 Ashley R. Living on Border Lines: Man, Poststructuralism and War / Derian Der, Shapiro M.J. (eds.) . International/Itertextual Relations: Post-modern Reading of World Politics Lexington, MA: Lexington Books, 1989.