Oricât aş încerca să găsesc un element de coagulare a ţării noastre în ultimii 24 de ani, nu-mi vine altul în minte decât Ceauşescu. Şi cum orice istorie începe cu un mit fondator (în ciuda a ceea ce crede istoricul neoraţionalist şi deconstructivist Lucian Boia), se prea poate ca viitorul nu foarte îndepărtat să apeleze la tot ce mai are România viu din recenta sa istorie. Iar acest ceva este Nicolae Ceauşescu.
Nu neapărat meritele omului, asasinat în condiţiile cunoscute, ci actualul context în care ne aflăm va face ca fostul preşedinte comunist al ţării să reprezinte un reper pentru noi de aici înainte. Prăbuşirea României actuale este, în sine, iremediabilă. Dacă lucrurile vor continua pe aceeaşi linie ca în ultimele două decenii şi jumătate, România nu va mai exista ca stat. Din lipsă de perspectivă. Sau va fi un soi de hinterland la îndemâna oricui – deocamdată la cheremul Occidentului, dar mai târziu, cine ştie, poate al Rusiei, Chinei sau altei puteri suverane. De ce am ajuns aici? Şi care sunt semnele acestui deces geopolitic?
Niciun domeniu al vieţii sociale actuale nu mai are semne vitale. Nu le putem enumera pe toate, dar nici nu e nevoie. Ceea ce e valabil la unul, e valabil la toate. Iar regula e simplă: distrugerea eticii muncii, distrugerea tradiţiei locale, distrugerea relaţiilor dintre oameni, distrugerea idealismului naţional sau societal. Toate acestea se repetă la indigo în toate direcţiile, de la apărare la sănătate, de la învăţământ la agricultură.
În vremea comunismului, mai respira încă la profesioniştii noştri aerul conservator şi firesc al vechilor bresle, căci
specialiştii mai bătrâni de prin fabrici erau „meşteri”, iar inginerii erau consideraţi un fel de boieri-aristocraţi care nu prea munceau manual. Ce vremuri normale pentru o lume aşezată! Astăzi, nimeni nu iese din condiţia unui „manager”. Definind viaţa ca un teren de manageriat, actuala societate a rupt tradiţia vie a poporului român, pentru care viaţa e de la Dumnezeu şi are un înţeles. Nu doar un interes, ci un înţeles. Astăzi, nu mai înţelegem ce e cu noi. Am devenit manageri!
Pământul ţării este supus parcelării interioare, cea mai gravă dintre toate. Fiecare dintre noi contribuie la risipirea pământului naţional, în idealitatea lui, prin calcularea efectivă a rentei economice pe care ne-o poate aduce. Nu regionalizarea exterioară este pericolul cel mare, ci parcelarea interioară, urmare a privirii exclusiv economice asupra pământului. Fiecare ţăran român, fiecare român mediu e îndemnat acum să devină investitor! Şi unde? În pământul în care şi-a îngropat părinţii sau pe terenurile pe care strămoşii lui, neinvestind şi nefiind manageri, şi-au păscut oile. A rupe unitatea pământului ţării în numele acestei infinite dorinţe de câştig înseamnă deja a nu mai avea pământ. A nu mai avea ţară. Între timp, ca o ironie a propriilor noastre neputinţe şi ezitări, pământul ţării trece în proprietatea altora. Când un popor tradiţionalist ca al nostru e îndemnat să „investească în agricultură”, e semn rău. E semn că toate celelalte mijloace i-au fost subtilizate, iar acum i se pregăteşte şi furtul pământului. După 1989, am fost bruscaţi de ideologia pieţei libere şi de leseferismul liberal. Între timp, piaţa ne-a fost ocupată – invadată – de alţii, iar libertatea de a face s-a transformat în jugul cel mai oribil la căruţa transnaţionalelor.
Medicii noştri sunt obligaţi să devină şi ei mici manageri, să-şi mintă pacienţii (deveniţi între timp clienţi), pentru a vinde reţetele, pentru ca „industria” medicală să meargă înainte. Aparatele medicale trebuie şi ele să se amortizeze, aşa că analizele „gratuite” devin normă obligatorie interiorizată. Poporul de „asistaţi” despre care vorbesc subţire analiştii liberaloizi este literalmente ucis cu tonele de medicamente care se vând adesea fără prescripţie medicală, ba chiar împotriva oricărei logici medicale.
Învăţământul a fost grav avariat de filosofia alternativităţii, dar cel mai tare a contribuit la năruirea lui atotputernicia pieţei: să facem universitatea după chipul pieţei muncii, altfel prima se va desfiinţa, spre uşurarea definitivă, probabil, a celei de-a doua. Care piaţă a muncii se restrânge din ce în ce mai mult. Europa nu mai vrea muncitori din România, românii şi-au dat măsura şi în materie de salahorie, şi în materie de asistare a bătrânilor la domiciliu, şi în materie de specialişti IT. Destul! Gata cu filosofia integrării europene, suntem pe cont propriu (dar între timp nu mai avem niciun cont, şi nicio bancă!), trebuie să ne descurcăm. Se spune că românii care au avut contact cu munca în Occident s-ar fi trezit la realitate şi ar fi elemente de reconsolidare a ţării de origine. E doar o păcăleală, ca atâtea altele. Pe când ei îngroşau rândurile salahorilor în Occident, în ţară toată infrastructura socială era prăbuşită, iar astăzi, chiar dacă ar vrea să aplice nu ştiu ce metode ale muncii din Vest, nu mai au unde. Nicio ramură industrială nu mai aduce profit României, ci marilor firme multinaţionale. Nicio profesie nu mai este profesie, ci doar un mod de a face bani pe seama altora. Ce etică vor aduce muncitorii români de afară în ţară? Şi în ce mediu s-o transplanteze? Minciuna este istorică: ne amintim că, pe vremuri, muncitorii români nu prea lucrau în Vest. Lucrau mai mult în Est sau în ţările arabe. Dar asta nu-i făcea mai puţin profesionişti, dimpotrivă. Acolo lucrau în numele (şi) al ţării, erau ca un fel de echipă naţională de fotbal în variantă profesională, erau mândri că erau români şi, din acele vremuri, străinii care au venit în contact cu noi ne-au păstrat o bună amintire. Astăzi, românii care muncesc „afară” se ascund de ruşine, studenţii care pleacă la studii în străinătate au înainte de orice de luptat cu imaginea de barbari pe care ne-am creat-o sau ne-a fost creată în ultima vreme. Şi dacă reuşesc, o fac în nume propriu, individual. E greu să construieşti o naţiune cu un popor de „indivizi”, fie ei şi de succes! Ba chiar aş spune că e cu atât mai greu cu cât ni se sugerează că aceştia au reuşit nu ca români, ci ca indivizi. Şi că au reuşit datorită condiţiilor (citeşte: ţării gazdă) de acolo. Trebuie să le mulţumim ţărilor gazdă că ne pot pune la dispoziţie un strung, o catedră, un birou sau un scaun, pentru a munci. Aici, în România, nu mai este posibil…
Geopolitica noastră şi filosofia statului nostru se reduc la copierea reţetelor dictate din centrele militare străine. Am copiat o doctrină de apărare americană şi am denumit-o doctrină de apărare naţională. Ne definim duşmanii după cum vrea Washingtonul (nimeni nu ştie ce spunea Carl Schmitt despre suveranitatea unui stat şi definirea duşmanilor? Ba da, dar nimeni nu vorbeşte…).
Credem că dacă vom sta cuminţi în banca (barca?) integrării euroatlantice, vom fi răsplătiţi la sfârşit cu o bucată de pământ la est de Nistru. Foarte bine, numai că, între timp, oamenii care încă mai stau acolo (bătrânii care nu au murit, căci tinerii nu vor să rîmână), nu vor mai fi un subiect politic, ci unul cvasi-medical: oameni bătrâni fără speranţe, oameni fără voinţă, oameni fără proprietate, oameni fără orizont tradiţional.
Avem programe de asistenţă socială, cu bani străini, pentru străini, adică pentru filosofia lor de viaţă. Care poartă un singur nume: drepturile omului. Tot ce depăşeşte sau încearcă să chestioneze această falsă filosofie trezeşte suspiciune. Noua erezie se numeşte tradiţionalism sau naţionalism, suveranism sau etatism, iar noua ideologie salvatoare este amestecul impur de corectitudine politică şi capitalism global-abstract, antinaţional când nu este anaţional. Managerii români, cei care încă mai cred în ideea de ţară, se adună incognito şi fac planuri. Uitaţi-vă în CV-urile lor: toţi lucrează pentru firme străine. Şi vor să facă o politică de opoziţie, vor să trezească România! Tristă condiţie! Când România era a românilor, profesioniştii români nu erau naţionalişti, nu încercau să se adune pe la colţuri ca să reziste capitalului global. Îşi făceau pur şi simplu meseria şi asta era suficient pentru a se simţi oameni normali, era suficient pentru ca ţara să meargă înainte. Nu excelent, dar să meargă. Şi să aibă un orizont. Ba mai şi făceau opoziţie la regimul politic, chiar dacă nu făţiş. Românii făceau bancuri pe seama lui Ceauşescu. Astăzi, nimeni nu mai face bancuri pe seama clasei politice, nici pe seama situaţiei generale a ţării. E semn că nimeni nu mai crede în revenire. Dimpotrivă, oamenii se adună, cum pot, ca la răscoală, pe facebook, să alunge utilajele de la Pungeşti, iar jandarmeria se interpune între „desculţi” şi investitori. Ce bancuri mai încap după aceste imagini ale disperării? Cum ai putea glumi despre aşa ceva? Când oamenii mor de foame sau au fugit de pe un teritoriu pustiit de istorie, dar se adună din nou la vederea celor care mai au ceva de supt din acest teritoriu al nimănui, e semn rău. E semn că peste tot poate fi la fel. Lipsa de orizont e, cu groază aş spune, mai mare decât în 1989. Să-mi spună cineva ce urmează azi, ce se întrevede la orizont de aici înainte? Are cineva curajul să fie optimist? Dimpotrivă, în 1989 ştiam că Ceauşescu va muri şi că vor urma vremuri mai bune, pentru că aveam încredere în noi ca popor. Singura problemă era când urma să fie schimbarea. Eram exasperaţi de aşteptare, dar nu credeam că poate fi mai rău. Astăzi, lucrurile stau invers. Suntem prea plini de prezentul lent decadent. Sfârşitul lumii e când nu se mai schimbă nimic, în 1989 ştiam că trebuie să se schimbe ceva.
Românii nu au mai apucat, practic, epoca post-Ceauşescu, pentru că Ceauşescu a fost omorât. Noi trăim acum epoca ante-Ceauşescu… Şi de aceea trebuie s-o luăm de la capăt. Nu mai avem industrie, deci trebuie s-o refacem. Nu avem bănci, deci trebuie să le întemeiem. Nu avem nici agricultură, abia acum ne gândim să irigăm pământul. Nu (mai) avem soiuri locale, deci trebuie să le recuperăm. Nici utilaje nu avem, căci cele de import sunt atât de scumpe, încât muncim pământul numai ca să achităm combinele şi tractoarele străine care duduie pe câmp. Învăţământul trebuie reluat de la şcolile profesionale, pentru că avem avocaţi la fel de mulţi ca în perioada interbelică şi, la fel ca atunci, dreptatea umblă cu capul spart! Nu mai este nici democraţie, sau ceea ce se cheamă democraţie este o formă hilară de cerşit voturile, bazată pe veşnicele certuri între clanuri (partide).
Ne tratăm călugării ca pe nişte bătrâni retrograzi şi inutili, care nu înţeleg ce e lumea din jurul lor. Dar la fel ne tratăm şi părinţii, la fel ne tratăm pe noi înşine. Nu e vizibil că în România nu se mai poate înţelege nimeni cu nimeni, pentru că nimeni nu mai crede în nimic? S-a rupt veriga ce ţinea împreună celula socială, încrederea în destinul comun (comunitate de destin? Cine mai înţelege o sintagmă de secol trecut, ca la Rădulescu-Motru?). Ne tratăm trecutul cu detaşare şi cu instrumente politic corecte. De aceea, trebuie să-l periem, să-l expurgăm de durităţi, să-l afânăm, să-l trecem prin hidroliza ideologică a democraţiei şi a drepturilor omului.
Singurii care mai supravieţuiesc, morţi definitiv fiind, sunt analiştii. Analiştii sunt specia cea mai teribilă pe care a scos-o de la naftalină istoria recentă. Ori de câte ori apar revoluţiile, apar şi demagogii apărători ai lor. Sofişti, lefegii, onctuoşi, totdeauna puşi pe negociere, dornici să împace pe toată lumea, nespunând nimic în afară de ceea ce simt că li se cere. Analiştii sunt prinţii PR-ului, căci ei se adresează memoriei colective a naţiunii, cea mai importantă instanţă politic-istorică. O memorie colectivă care trebuie de fiecare dată remodelată. După fiecare revoluţie, apar astfel de modelatori de serviciu. Ei îşi încheie misiunea abia atunci când naţiunea îşi revine din somnul raţiunii politice. Când adevărul se statorniceşte şi ţara este condusă corect, analiştii pot pleca în lumea umbrelor. De acolo de unde vin. Până atunci, au de lucru.
Până să apară însă un conducător care să instaureze pacea socială, aceea adevărată, spirituală, despre care Julius Evola spunea că este prezenţa convingătoare a divinităţii în lume, ne zbatem să rezistăm „adevărurilor” parţiale şi bine răsplătite ale analiştilor zilei.
România nu mai există. Deocamdată, e o denumire vagă. O posibilă reunire de provincii slabe sau o posibilă ţară balcanizată, cu focare de conflicte purulente, de fapt un butoi de pulbere care deja a explodat şi a cărui energie istorică este răspândită în toate cele patru zări.